Încotro cu literatura? Interviu cu Eli Bădică

Încotro cu Literatura?

„Am încercat să construiesc o comunitate de scriitori care se cunosc între ei și care sunt solidari unii cu ceilalți, care se promovează unii pe ceilalți, care vorbesc despre cărțile lor unii cu ceilalți, care evadează cel puțin o perioadă din toată atmosfera asta solitară”, spune Eli Bădică, este jurnalist literar și editor la Nemira, unde se ocupă de portofoliul de autori români. Cel mai recent proiect pe care îl coordonează este colecția de ficțiune română „n'autor”, o colecție în care promovează scriitura română contemporană, atât autorii aflați la început de drum, cât și cei cu una sau mai multe cărți publicate. „Cred că e un moment foarte, foarte bun pentru literatura română contemporană”, mi-a zis Eli, în timpul unui dialog amplu pe care l-am avut spre sfârșitul lui mai 2019, la o terasă însorită, când s-a aflat la Iași în turneu cu n'autorii.



Cine este Eli, dincolo de CV-ul ei?

Cred (și sper!) că este un om cu foarte multe incertitudini, care mai are foarte multe lucruri de învățat.

Într-un fel sau altul, eu sunt tot ceea ce fac, tot ceea ce se vede în CV-ul acela foarte formal, totul de acolo mă traduce pe mine.

Totuși, Internetul te recomandă a fi în primul rând editor, printre multe altele. Te identifici cu asta?

Da... dar, înainte de a fi editor, mă consider jurnalist – nu cultural, ci literar. Cultura e un termen care cuprinde mult prea multe arte. Dacă nu vrei să fii diletant, nu cred că te poți ocupa de toate artele care sunt sub pălăria asta de „cultură”; prin urmare, deși la noi nu există eticheta asta de jurnalist literar, nu se folosește deloc, asta mă consider – nu critic literar, nici blogger, ci jurnalist literar, și asta pentru că eu cred că cel mai tare mă definește curiozitatea. Așadar, de mai bine de 2 ani, da, mă identific și cu eticheta asta de editor și îmi este foarte confortabilă acum.



Ai folosit de câteva ori, în alte contexte publice, termenul „Țara analfabetismului funcțional”, și totuși crezi în ceea ce faci, pare că îți găsești satisfacție în asta. Crezi că mai există speranță în acest sens? 

Sunt o idealistă 100%. Sunt convinsă că, dacă fiecare dintre noi își face treaba cât de bine poate, putem să ne schimbăm colțurile noastre, fragmentele de lume în care trăim. Cred că trebuie să avem pur și simplu răbdare și încredere că putem să facem asta. Nu ne ajută foarte tare să ne lamentăm, ci să găsim soluții și să ne facem într-un mod profesionist treaba, iar de acolo vor apărea încet-încet rezultate.

Într-un interviu acordat lui Andrei Crăciun spuneai că nici o școală nu te pregătește pentru meseria de Editor, că asta e ceva ce înveți pe cont propriu. Totuși, pentru ce anume simți că te-a pregătit școala. 

Este foarte important să ai o destinație. Să întrevezi cumva, să ai măcar o vagă idee în legătură cu ceea ce vrei să faci după ce termini studiile și să te orientezi din timpul studiilor spre lucrurile respective.
 Eu am știut din copilărie, de pe la 9-10 ani, că vreau să fiu jurnalist. Lucrurile s-au dus în direcția asta, iar după jurnalismul de investigație, după jurnalismul social, am hotărât să rămân în tronsonul ăsta de jurnalism literar. Însă asta-i altă poveste.

Cred că școala m-a pregătit mi-a lărgit orizonturile, mi-a îmbogățit lecturile, m-a ajutat să-mi „ascut” anumite simțuri și mi-a oferit alte perspective.


Majoritatea studenților se trezesc fără nici o perspectivă după terminarea studiilor, la tine ce a fost diferit?

N-aș ști să zic concret ce a fost diferit. Eu am absolvit secția de Literatură Universală și Comparată de la Litere, din București. Până atunci, nu mă gândisem niciodată că aș putea avea din citit o meserie. După ce am terminat facultatea, după studiile de master și după alți câțiva ani de predat, mi-am dat seama, cumva, că asta mi s-ar potrivi cel mai bine, că ar îmbina dorința aia din copilărie cu jurnalismul și cu pasiunea pentru citit, ce puteam dori mai mult? Iar de-aici m-am dus și pe partea de editare, care a fost o chestiune care a venit așa, din senin, la momentul potrivit. O provocare. Am zis „OK, hai să vedem, putem sau nu putem să facem asta?” Acum.. dacă am putut/pot să fac asta sau nu, rămâne de văzut în accepțiunea celorlalți.



Totuși, nu primești un feedback pentru munca ta? Dacă faci bine ceea ce faci? 

Ba da!
Din fericire, toate feedback-urile pe care le-am primit, de aproape 2 ani [3 ani astăzi n.r.] de când sunt la Nemira, sunt feedback-uri pozitive. Oamenii simt că e un nou val, dar prefer să nu vorbesc eu despre asta, pentru că nu vreau să sune arogant; prefer, în schimb, să las faptele să vorbească în locul meu despre rezultate și despre cum se văd lucrurile – colecția, autorii și comunitatea.

La prezentarea de carte de la Meru i-ai întrebat pe băieți, pe Marian Coman și pe Horia Sibișteanu, dacă sunt subiecte de care se feresc, despre care nu vor scrie niciodată. Tu te-ai lovit până acum de propriile prejudecăți în alegerea romanelor pentru publicare? Te-ai gândit vreodată că un anumit subiect e prea „nepublicabil”?

DA, de foarte multe ori...
Toate manuscrisele, scrise de autori români, absolut tot, fie că e ficțiune sau non-ficțiune, trec pe la mine – în afară de poezie, unde coordonatoarea e Svetlana Cârstean, iar colecția se numește Vorpal, sau cărțile pentru copii, care merg la colega mea, Laura Câlțea, redactorul-șef Nemi. Asta înseamnă câteva sute de manuscrise pe an. Dintre sutele astea, 95% sunt nepublicabile. Știu că pare foarte dur, dar se scrie enorm de mult și incredibil de slab, din păcate. Așa e peste tot, iar România nu face excepție. Abia din ăla 5% poți să alegi, să te gândești ce se potrivește și ce nu se potrivește. Au fost situații în care mi-am zis „Ar fi o carte bună, comercială, probabil că s-ar vinde, dar nu e pentru colecția asta, n'autor, și nu e nici pentru linia editorială Nemira, în afara colecțiilor”.

fotografie din arhiva personală

„Direcția  mea  editorială  nu a  fost  legată  de  etichete”

 N-am vrut nicio clipă ca ideile preconcepute pe care le am involuntar din pricina construcției sociale pe care o am sau a educației să-mi  influențeze vreo clipă alegerile. De-asta, de exemplu, în colecție sunt cărți extrem de diferite între ele. Nu este un stil pe care îl caut în mod deosebit și numai pe acela să-l accept. În colecție sunt cărți foarte, foarte diferite, care spun povești despre noi într-un fel sau altul. Asta mă interesează foarte tare, ca cititorul să ajungă să empatizeze cu povestea, iar după aceea să caute mai mult în ea dacă vrea. Uite, din cartea Ralucăi Nagy, de exemplu, Un cal într-o mare de lebede, poate un cititor vrea doar să afle mai multe despre Japonia. Dar, pentru a o citi, în primul rând trebuie  să fie o poveste acolo, pe care să o poată digera și să empatizeze cu ea. Sau poate altcineva vrea să afle mai multe despre... nu știu, multiculturalismul timișorean, iar asta poate găsi la Goran Mrakić, în Povestiri din garaj; ori, poate, vrea să se ducă mai mult, să cunoască mai mult din lumea asta extrem de contemporană, corporatistă, a lui Horea, din Fetiș. 

Uite, o chestiune pe care ți-o mărturisesc acum: ce nu m-am gândit dinainte că vom publica  în colecția asta e genul de literatură pe care o scrie Marian Coman. Pur și simplu nu m-am gândit că vom avea în „n’autor” literatură fantastică, în sensul ăla clasic à la Eliade, nu de fantasy. Și asta deși direcția editorială n-a fost strâns legată de etichete; a fost clar de la început că va fi ficțiune, proză lungă sau proză scurtă, și povești foarte bine scrise despre lumea asta contemporană, în care trăim, fie că vorbesc despre o perioadă din trecut – cum e la Marian Coman în Omulețul din perete, despre perioada comunistă –, fie că vorbesc despre o formă a prezentului – cum e la Cristian Englert în Piramida.


Bine, și dacă ne-am referi totuși la un subiect foarte bine scris și foarte bine tratat, dar subiectul ar fi mult prea șocant iar publicul român n-ar fi pregătit pentru asta, care ar fi?

Șocant... Hm,  cred că experimentele literare sunt foarte interesante, foarte fertile, pot conta pe partea de istorie literară. Dar, dacă aș considera că publicul nu ar înțelege acest experiment literar, că ar fi ceva mult prea elitist și sofisticat și că s-ar volumul respectiv ar ajunge la un cerc dintr-ăsta închis de critici literari și cititori care mănâncă literatură pe pâine, probabil că nu ar fi acceptat. Pentru că nu asta e direcția editorială despre care vorbeam, scopul este să ajungem la cititori, la cât mai mulți cititori.
Dar depinde foarte mult ce înseamnă șocant. Șocant din punct de vedere al percepțiilor sociale, tradiționale românești?  Dacă e așa, nu, n-aș avea nicio jenă să scot o astfel de carte. De altfel, toate sunt șocante într-un fel sau altul. Nu mă feresc deloc de subiecte tabu. Cred că trebuie să discutăm despre ele tocmai pentru că ele există. Dacă lucrurile astea există în realitățile noastre, ar fi stupid ca literatura să nu le integreze.

Nu te-ai gândit niciodată să publici și tu ficțiune?

Încă de când am învățat să scriu, scriu. Nu-mi pot transcrie lumea din jurul meu decât așa. Dar niciodată nu m-am gândit să public. În afara meseriei de jurnalist, care evident că are legătură cu scrisul, nu m-am gândit vreodată că ceea ce aș putea să scriu eu pe partea ficțională ar putea fi publicat.

Să aibă asta legătură cu o anumită dorință de a da un exemplu? Spuneai că doar 5% din manuscrisele citite sunt suficient de publicabile, în rest sunt mizerii. Din acest motiv ești mai exigentă cu tine?

 Nu am orgolii de genul acesta și nu a fost niciodată un scop în sine pentru mine; poate că la un moment dat se va întâmpla și asta sau poate nu... Dar asta nu cred că are legătură cu faptul că sunt editor acum.

Cred pur și simplu că trebuie să avem  o măsură, să nu ne grăbim și să exersăm foarte mult. Treaba asta cu scrisul e la fel ca orice altă meserie de pe planeta asta, trebuie să te pregătești pentru ea. Să scrii, și să scrii, și să scrii, iar în paralel, evident, să citești, să citești, să citești – de 100 de ori mai mult decât scrii, ca să poți să scrii bine. Iar abia apoi să publici.

Cât despre exigență, ea  face parte din mine, dar nu numai în legătură cu scrisul propriu-zis, ci cu tot ceea ce fac.


Crezi că s-a scris prea mult, sau poate prea puțin despre un anumit subiect, despre o anumită temă?

Noi am avut și încă avem o mică obsesie pentru capitolul ăsta al comunismului. Din păcate, la noi, toate cărțile despre comunism sau care doar sunt plasate în perioada comunistă sunt acum privite cu foarte mare reticență de cititori. Dar editorii străini sunt în continuare foarte interesați de asta.
 Acum 2 luni la Paris, la Târgul de carte de-acolo, chiar vorbeam cu editorii francezi și mă întrebau ce am în colecție care tratează comunismul. Dacă ar fi să fiu onestă, nu e nimic care să vorbească despre comunismul propriu-zis, să fie acesta un scop în sine al literaturii respective, dar sunt cărți care se petrec în perioada respectivă, sunt lucruri pe care le poți decupa de acolo și poți spune că așa se întâmpla ceva anume, că așa erau lucrurile, așa se suferea, așa se iubea, așa se mânca etc.. Încă este încă un subiect de care e nevoie în străinătate. Iar asta vine pe fondul noului val cinematografic, care a adus filmele centrate pe perioada comunismului, filme care au câștigat prin toată Europa (și nu numai) atât de multe premii, încât oamenii au început să devină interesați de România prin lentila asta a comunismului. S-a produs și la cerere, iar oamenii au simțit nevoia să iasă și să-și spună poveștile.

Dar la noi, din păcate, trebuie să fii foarte atent când prezinți o carte, să nu insiști pe aspectul ăsta al contextului comunist, de pildă, pentru că oamenii s-au săturat, au senzația că s-a vorbit deja mult prea mult despre acesta și că ar trebui să fie un capitol încheiat. De fapt, eu nu cred că e încheiat pentru niciunii dintre noi, chiar dacă unii dintre noi nu au trăit neapărat în perioada respectivă și o știu numai din cărți sau aproape numai din cărți. Așa că pentru mine, personal, nu este un subiect epuizat. Dar subiectul ăsta este mai delicat  în literatura din ultimii 10 ani spre prezent.




Cine sunt N'autorii?

Pentru colecția asta de literatură română contemporană ne-a luat o jumătate de an să alegem un nume. Evident că „N-ul” vine de la Nemira și de la colecțiile care au consacrat Nemira, precum Nautilius – care acum a devenit Armada. Dar numele are legătură și cu „narator” și „narațiune”, pentru că sunt principalele concepte la care te referi atunci când vorbești despre proză. Mai are legătură și cu perspectivele, adică „n” moduri în care putem vedea lumea. De-asta sunt și două modalități de a pronunța „n'autor” („nautor” sau „en autor”).
M-am putut juca cu numele colecției, să denumească și autorii publicați aici. Ei sunt n’autorii. Așa îi prezint tot timpul și mi-e foarte drag, pentru că am încercat să construiesc o comunitate de scriitori care se cunosc între ei și sunt solidari unii cu ceilalți, care se promovează unii pe ceilalți, care vorbesc despre cărțile lor unii cu ceilalți, care evadează cel puțin o perioadă din toată atmosfera asta solitară –  să fii doar tu cu tine și cu pagina, doar scris, scris, scris...

 „Se poate să fim solidari unii cu ceilalți și să nu gândim în termeni de competiție”

Nu e ca în cinematografie, unde ai o echipă întreagă de oameni care participă la crearea operei. În literatură, abia mai târziu, după ce ai scris, după ce ai terminat, intervine echipa – editorul, corectorul, tehnoredactorul, designerul de coperte etc. De aceea, voiam tare mult să creez o comunitate de autori; și lucrurile au ajuns acolo deja. E un an, sunt zece autori publicați, care se știu între ei, au un grup pe Facebook, pe care îl administrez eu, își scriu, și de fiecare dată când mergem în turnee și adăugăm alți noi autori, cei „vechi” se cunosc cu cei „noi”. Lucrurile s-au construit foarte fain. Deci se poate să fim solidari unii cu ceilalți și să nu gândim în termeni de competiție.

Asta-i o mare problemă, că scriitorii români cred în general că sunt cumva în competiție, dar nu-i adevărat, din punctul meu de vedere. Cititorul lui X poate să fie și cititorul lui Y. Important este ca oamenii să citească,  să se cunoască, iar literatura asta să lege punți între noi.

Cum aleg n’autorii? Inițial, printr-o lentilă profesionistă. Să zicem că am așa, un altfel de ochelari pe care-i pun. Trebuie să trec de primele 20 de pagini. De obicei, cele 20 de pagini îmi demonstrează dacă lucrurile sunt ok și duc într-o direcție, îmi spun lucruri legate de stil, de curgere a narațiunii ș.a.m.d. Dar știu concret că e un manuscris de publicat în momentul în care lentila aia de profesionist dispare, când nu mă mai interesează ritmul, stilul, tema sau construcția, detaliile astea care țin de rolul meu tehnic, să spunem, deprivirea din spate – din spatele scenei. Pe scurt, în momentul în care ajunge să mă păcălească textul și să fiu cititorul ăla pasionat care citește pentru poveste. În momentul în care m-a furat povestea, în care m-a furat cartea, știu că este o carte bună, care poate fi lucrată, dar care e o carte care merită să fie publicată.



Tinerii încep să se plictisească din ce în ce mai repede de orice înseamnă „prăfuit”, vor ceva cu care să rezoneze, ceva palpabil. Crezi că ar trebui să se citească mai multă literatură contemporană, chiar de genul Nautor în școli?

Cred chiar foarte tare în asta, iar ăsta este chiar unul dintre motivele principale pentru care am ținut foarte mult ca „n’autorii” să se întâlnească cu liceeni sau studenți, cu adolescenți și tineri. Pentru că văd în primul rând scriitori vii, „neprăfuiți”, contemporani cu ei, cu preocupări similare cu ale lor. Oameni care scriu despre teme de care ei nici măcar nu știau că-i interesează. Am observat până acum, în lungul parcurs al întâlnirilor cu liceeni și cu studenți, cât de minunat e că nu au încă bariera asta construită de școală de a le fi teamă să întrebe. Odată stârniți, se duc pe atâtea piste și pun atâtea întrebări deștepte, deschise și aplicate pe texte, încât e foarte clar că au nevoie doar de un mic imbold să citească și să se ducă spre literatură și spre autori. E foarte clar că e nevoie de povești ca de apă. Oamenii sunt niște animale povestitoare. Povestim chiar și prin jocuri video, chiar și prin clădirile pe care le facem. Ne dăm seama de asta doar în momentele în care ajungem la ele.


Ai recomanda vreunul dintre ei pentru programa obligatorie sau măcar opțional-auxiliară?

Cred că nu. Dintr-un motiv foarte simplu: ce ești obligat într-un fel sau altul să citești, tinzi să nu citești, să fii rebel, că așa e adolescența.
Altfel, absolut toți, fie că unii folosesc injurii și limbaj obscen, fie că se duc pe noțiuni mai puțin „ortodoxe”, cred că pot fi parte din lecturile adolescentilor și ale tinerilor în general. Injuriile nu sunt numai în cărți, toate scenele posibile și imposibile au fost și sunt dintotdeauna în jurul nostru. Până la urmă, literatura se face din cărți și din viață. Nu le poți opri, orice-ai face. Nu poate să existe o literatură „frumoasă” și-atât, pentru că viața nu e doar frumoasă și-atât. Nu există, aia nu e viață, e un artefact, o construcție.

fotografie din arhiva personală

Cum vezi, prin lentila ta de om care își petrece timpul printre cărți și scriitori, această nouă literatură română?

Literatura română e o literatură tânără, foarte tânără.
Mult timp s-a scris printr-un soi de mimetism. S-a recuperat enorm de multă literatură mondială la noi în țară, într-o perioadă foarte scurtă de timp. S-au urmat modele vremurilor, stilurile și genurile. După 2000, a fost valul ăsta foarte fain de autori tineri promovați de cei de la editura Polirom, care merită tot respectul pentru colecțiile minunate pe care le-au început („Fiction LTD” și „Ego Proză”), unde au promovat masiv scriitorii români, atât debutanți, cât și consacrați. Chiar au schimbat fața pieței de carte din România din punctul ăsta de vedere. Cred că au fost cei mai constanți până astăzi.

Probabil vestea cea mai bună din ultimii 5 ani e că autorii români au început să se îndrepte foarte mult spre copii și adolescenți și implicit să scrie cărți pentru copii și adolescenți, ceea ce e absolut splendid.

O altă noutate, cumva tot cam din ultimii 5 ani, este apetitul din ce în ce mai mare pentru proză scurtă, care până acum intrase în umbră, alături de poezie, fiind genuri mai puțin căutate. Încă sunt, dar încep să capete teren din ce în ce mai mult.

Și ar mai fi un aspect, acela că din ce în ce mai multe femei capătă curaj să scrie și să publice. Sunt convinsă că și până acum scriau mult mai multe, dar nu aveau curajul sau contextul să iasă la suprafață și să publice.

Cred că e un moment foarte, foarte bun pentru literatura română contemporană. Au și început să apară și mai multe colecții axate pe ficțiune română. Cred că de-aici ne putem duce mai departe dacă lucrurile vor continua într-un ritm ca ăsta din ultimii ani.

În urma Târgului de carte de la Paris, pe Bookaholic ai scris totuși  că românii par să fie mai interesați de publicațiile internaționale, de autorii străini, decât de cei din propria ogradă. De ce să se întâmple asta oare?

Pentru că avem senzația că literatura română nu este la fel de bună precum literatura străină, dar e doar o idee preconcepută. Ai noștri scriu la fel de bine ca cei din străinătate.

Pentru că avem senzația că, dacă vorbesc despre locurile pe care noi le știm, locuri comune și atitudini familiare, nu avem nevoie să citim și cărți despre asta. Mai bine citim chestii exotice din Africa sau din Japonia. Eu știu că depărtarea este întotdeauna mai atractivă decât apropierea, dar apropierea e esențială ca să te cunoști pe tine însuți mai bine. Ca să schimbi exteriorul, trebuie mai întâi să schimbi interiorul.

Pentru că poate că avem senzația literatura asta de identificare sau de empatizare nu e o literatură bună.

Sigur, sunt și scriitori români care scriu din poziția de imigranți sau călători, care au personaje din alte țări, sau întâmplările se petrec în alte țări, dar nici ei nu sunt neapărat bine văzuți, pentru că nu reflectă într-un fel sau altul realitatea românească.





Ai propus vreun scriitor din colecția pe care o coordonezi spre traducere?

Aproape pe toți. I-am propus însă din diferite unghiuri.
Dar aspectul ăsta este un pic mai complicat din pricina limbii mici, de o circulație restrânsă, iar din acest motiv suntem puțin cam dependenți de traducători. Nouă ne lipsește în lanțul ăsta editorial un personaj cheie, agentul literar, care există în străinătate. La noi, traducătorul este cel care joacă rolul și de agent literar, sau editorul, iar pentru a avea un traducător bun, acesta trebuie să fie nativ al limbii în care traduce și să fi învățat româna, ceea ce e rar. Foarte puțini oameni din lumea asta învață româna ca limbă străină la nivelul traducerii literare.


Deci nu e tradus niciunul.

Momentan nu, e prea devreme, dar suntem în discuții pe diferite paliere.

Tocmai ai avut lansarea a două cărți din colecția N'Autor, eveniment pe care l-ai moderat în stilul propriu-ți. Cum ți se pare de partea cealaltă a întrebărilor? Ți se pare mai dificil să gândești întrebările potrivite, sau să răspunzi curioșilor? 

Păăi... mie îmi place foarte tare să adresez întrebări, și asta e din cauza sau datorită formării mele jurnalistice. Pentru a ajunge cât mai mult la cititori, cred că trebuie să avem o interacțiune cu ei, nu să rămânem încorsetați în tiparul ăla de evenimente elitiste și scorțoase, exclusiv laudative, la care scriitorul stă ca un bibelou și ascultă discursul/-rile respectiv/-e, apoi gata, s-au încheiat evenimentele, suntem cu toții fericiți și plecăm acasă. Mă interesează foarte tare, prin întrebările pe care le pun și pe care încerc să le stârnesc, la rândul meu, ca publicul să-l cunoască pe autor mai bine și să-l coboare de pe piedestal. Scriitorii sunt oameni ca și noi, până la urmă.

Mă simt foarte confortabil în postura de moderator. Întotdeauna mi-a plăcut să coordonez lucrurile cumva și să le stârnesc. Asta nu înseamnă că nu îmi place să vorbesc despre ceea ce fac sau că mi se pare dificil să fac asta. Nu știu însă niciodată dacă va fi de interes pentru cineva, nu știu dacă ceea ce spun are vreo relevanță sau nu, dacă răspund pertinent la întrebări sau nu. Mi se pare mai incitant într-un fel și îmi dă o foarte mare satisfacție să fiu eu în postura de moderator, pentru că așa sunt obișnuită. Asta poate și pentru că, așa cum am mai spus, sunt un om cu foarte multe incertitudini. Cred că învăț zilnic câte ceva și asta este foarte bine. Asta cred că înseamnă viața, până la urmă, cred că totul se poate reduce la a fi cea mai bună variantă a noastră continuu.



Atunci când ești tu moderator, ți se întâmplă să ai trac emoțional?

Da, firește, întotdeauna am emoții. Și la evenimente, și la radio, și la televiziune sau în orice context dintr-ăsta public. Chiar și acum, când vorbesc cu tine, am trac, am emoții. Dar am învățat să nu încerc să le controlez, ci să le las natural să facă parte din mine, chiar dacă vin cu bâlbe, cu inexactități, cu formulări stranii sau alte chestii, pentru că cel puțin sunt oneste, sunt firești și fac parte din discursul meu, așa cum e el. Așa sunt și eu, și nu vreau să par altceva sau altcineva. Nu vreau să fie ceva prefabricat sau fals, pentru că nu mi s-ar părea corect față de persoana de lângă mine să-mi construiesc o altă imagine.


Ți s-a întâmplat să uiți ce ai de făcut în timp ce moderai evenimentul?

De foarte multe ori. Din fericire, creierul are propria lui lume și mă salvează din situații de acest gen. Poate că și experiența începe să-și spună cuvântul. Sunt momente în care mă fură foarte tare ce-mi povestește omul din fața mea sau chiar publicul, iar când termină de răspuns la întrebarea anterior adresată, realizez că mintea mea e total golită și pentru câteva secunde nu știu ce am de făcut în continuare. Și sunt mulți ochi care se uită spre mine. Dar, de cele mai multe ori, spontaneitatea și experiența își dau mâna și totul se repune apoi în mișcare, din inerție. Eventual, dacă nu se întâmplă asta, spun câte o glumă nesărată și ies din situația aceea.

Sau ceri întrebări din public

Exact. Asta mă salvează uneori... Și mi s-a spus că nu se vede, și asta e grozav.

Dintre toate personalitățile cu care ai realizat interviurile culturale specifice formării tale jurnalistice, îți amintești cu emoții deosebite de vreo cineva anume?

Le tot spuneam liceenilor zilele astea că e un privilegiu pentru ei că sunt într-un oraș în care există FILIT-ul, această chestie extraordinară care se întâmplă în România zilelor noastre. Aproape nu-ți vine să crezi că există, că este posibil, iar asta grație unor ieșeni absolut minunați.

Unul dintre interviurile foarte faine pe care le-am avut aici la Iași, la FILIT, a fost cu Guillermo Arriaga, cred că la a doua ediție. El fiind și în lumea asta a Hollywood-ului și cunoscut mai degrabă pe partea cinematografică, prin prisma scenariilor pe care le-a scris, literatura sa este mai puțin cunoscută. Oricum, el este considerat un personaj mexican mai excentric, care vânează și care face tot felul de nebunii. Știam că timpul lui va fi redus. Există întotdeauna o schemă și o logică după care se programează interviurile la FILIT, mai ales când vorbim de personalități de genul ăsta. Ni s-au dat 15 minute fiecăruia, pentru că eram mulți jurnaliști care voiam să-i luăm interviu. Există un întreg proces în spate. Atunci, era cineva din echipa de organizare care stătea în spatele său autorului în momentul interviului și mi-a spus că mă va anunța când mai am cinci minute. Mi-amintesc că m-am panicat puțin, pentru că venisem cu extrem de multe întrebări, așa cum am întotdeauna, dar Guillermo Arriaga a fost extrem de cald și foarte ok, foarte uman, așa.

„Pentru  mine,  asta a  fost ca o  validare a  muncii  mele”

Îmi aduc aminte că atunci când mi s-a arătat că mai am două minute, mi-a picat fața, pentru că mai aveam peste jumătate dintre întrebările pregătite. L-am rugat să mă scuze două secunde, să-mi revizuiesc întrebările, să le prioritizez. Iar el m-a întrebat de ce sunt stresată, de parcă eram la o cafea, ca între prieteni. După ce i-am explicat cum stau lucrurile, mi-a spus să stau liniștită, să-i pun toate întrebările, pentru că poate sta mai mult, că-i plac întrebările. Asta m-a relaxat foarte tare și am reușit să-i adresez toate întrebările. La final, mi-a spus că a fost cel mai mișto interviu pe care l-a dat până atunci.

După ce a apărut interviul, l-am transcris și în engleză, iar el l-a share-uit și pe contul lui de Twitter. Pentru mine, asta a fost o validare a muncii mele, ca cineva aflat la acest nivel, intervievat în toată lumea, să-mi spună ceva atât de flatant. Oricât de modest ai fi, un asemenea eveniment te poate dezechilibra puțin și, în același timp, îți aduce o mare satisfacție, îți dă încă un motiv să mergi mai departe și să vrei să fii acea versiune mai bună a ta pe care ți-ai propus-o.
Altfel, sunt multe povești cu emoții în interviurile pe care le-am luat de-a lungul timpului, iar fiecare dintre ele fac parte din mine.